…Cu vremea, am pierdut numărul lumilor prin care m-am perindat. După incidentul din lumea unde oamenii adorau chipul hâd al Lunii, care le indusese trăsăturile sale bestiale dar şi demenţa, nimerisem pe o plajă unde am dormit mai bine de jumătate de zi, la umbra unui palmier, undeva prin Iancului. Eram bătut, epuizat şi demoralizat, ca şi cum căzusem printr-o fisură între universuri şi nu mai puteam ieşi. Din fericire, după aceea au urmat lumi mai paşnice, dar şi mai diferite faţă de a noastră. De pildă, la un moment dat am ajuns într-un univers fantastic de asemănător cu al nostru, însă şocant de diferit ca dimensiuni. Altă dată, am nimerit într-o vară nebună, iar o altă tură m-a dus într-un univers în care m-am simţit handicapat. Şi asta ca să nu mai pomenesc lumea din care n-am priceput nimic! Am vorbit cu zeci şi zeci de profesori Radu Moraru, m-am văzut pe mine însumi de mai multe ori şi am reuşit să evit întâlnirea cu Sabinele. Dar despre ceea ce mă interesa nu am putut afla nimic nou. În unele lumi Profesorul era medic, în altele zilier în agricultură, într-o lume nu existase niciodată, iar în alta avea şase luni şi a vomitat pe mine piure de mere!
Apoi, la un moment dat, ceva s-a mai reglat în maşinăria multiversului, deoarece am observat că începusem să vizitez lumi tot mai asemănătoare cu a mea. Gradul de asemănare cu universul din care proveneam descria o curbă asimptotică, ce le făcea din ce în ce mai asemănătoare, dar niciodată perfect identice. Oare aveam să mă întorc acasă din întâmplare sau pentru că îl voi găsi pe intrusul din pivniţă ori altul similar? Dar mai exact… oare aveam să mă mai întorc acasă vreodată? Câte lumi ca a mea spuneau că există supuşii preşedintelui Eminescu? Nouăjnouă la puterea o sută şi cât de mii?… Era ca şi acum aş fi căutat nu acul în carul cu fân, ci acul în carul cu universuri.
Filosofia mea deviata. Pardon, de viata 