Inexplicabila deplasare inductiva catre arhetipurile de perceptie infinita (reboot)


de Gheorghe Veonescu

Până la un anumit punct, ziua aceea păruse să fie o zi oarecare. O zi oarecare? Nu, nu era o zi oarecare. Adevărat, păruse o zi oarecare, dar a fost ziua în care am început să simt mai acut lipsa de sens a existenţei. Ostilităţile au fost deschise de Lita, iubita mea, care a venit la mine cu un pahar în mână şi a început să vorbească:

– De câte ori ţi-am spus?! Supoziţia fundamentală care face subiectul teoriei economice tradiţionale este ideea existenţei factorului raţional care urmăreşte maximizarea utilităţii. Economia neoclasică este bazată pe această supoziţie care este folosită pentru a deriva rezultate referitoare la funcţionarea unui sistem de preţuri în condiţiile puterii pieţei descentralizate!

– Dar, iubito…

– Leo, iubitule, Produsul Intern Brut este un indicator macroeconomic care reflectă suma valorii de piaţă a tuturor mărfurilor şi serviciilor destinate consumului final, produse în toate ramurile economiei în interiorul unei ţări în decurs de un an!

– Nici nu ştiu ce să-ţi zic! i-am spus sincer. Lita dădu din cap şi ieşi din cameră. Nu apucasem să înţeleg ce se întâmplă, când sună telefonul; era mama:

– Leo, dragule, aceşti echivalent degenerate sunt, nu în, metode ortogonali general sistem de ortogonalizare, vectori prin poate care se vectori construi, în subspaţiul invariant valori unei asociat proprii, un sistem proprii complet de obţine ortogonali!

– De când îţi zic şi eu asta, mamă! Şi scuză-mă, e cineva la uşă! Pot să te sun eu peste cinci minute?

Nu o minţeam, chiar sunase cineva. Era domnul Mihăilă, vecinul de la vila de alături, un cetăţean serios, dar altfel şters, care avea o problemă:

– Domnu Vişoiu, @#$%^&*()+~|”:<*$%@ )#&$ ^#)#><:””:<*$%@ )#&$ ^#{)$#&^ %^% (@#_@:”::: :##==|*.^^> <„:<*$%@ )#&$ ^#?{}&”:<*$%@ )#&$ ^#^#<>:*$#@%!~ _:”)(^$$%@! Vă rog, vedeţi ce puteţi face!

– Sigur, dle Mihăilă, l-am minţit în faţă, mă ocup imediat!

Bineînţeles, niciunul dintre ei nu spusese cuvintele acelea absurde; se plângeau care de un pahar lăsat în dormitor, care de online-ul care va înlocui printul şi voi rămâne eu fără serviciu, care de o pată de ulei în dreptul curţii mele. Însă cuvintele lor îmi sunaseră străin, fără sens – lucruri complet lipsite de însemnătate. Nemaiputând să suport apăsarea absurdului, mi-am luat sacoul şi am ieşit.

Acela a fost punctul zero. A fost seara în care a început totul. A fost momentul în care s-au pus în mişcare evenimentele care m-au dus la descoperirea sensului vieţii şi a răspunsului la marile întrebări ale ştiinţei, filosofiei, fizicii, ba chiar şi a răspunsurilor la care încă nu existau întrebări. Aveam să aflu totul. Aveam să aflu răspunsul la genul de întrebări pentru care se scriu tomuri de filosofie şi povestiri SF. M-am îndreptat avântat spre poartă, fără să ştiu foarte exact unde mă duceam. Probabil într-un bar înţesat de oameni, în centru, să fiu singur într-o mare de oameni, aşa cum mă simt, de fapt, în fiecare zi a vieţii mele. În seara aceea, simţeam absurdul vieţii nu numai apăsător, dar chiar ca pe o prevestire. Totul mi se părea atât de lipsit de viaţă şi de importanţă, încât pe lângă mine Camus ar fi părut Sf. Francisc de Assisi! Înţelegeam tot mai dureros cât de lipsiţi de importanţă erau oamenii din jurul meu. Toţi oamenii suntem, până la urmă, nişte detalii impersonale. Cunosc mulţi Ion, mulţi Gheorghe, mulţi Popescu. Am cunoscut odată un indian pe care îl chema, ţineţi-vă bine, Ravagupta Madharnaprati! Dar în pofida numelui senzaţional, unic, persoana avea aceleaşi probleme, aceleaşi dorinţe, aceleaşi idei ca un Ion sau ca un Popescu. Şi odată ce am apucat să-l cunosc mai bine, l-am simţit la fel de banal şi pe el.

Nu apucasem să ies bine pe poartă, când un râs plăcut mi-a întrerupt paşii şi gândurile. Vizavi, o tânără la a cărei siluetă agreabilă nu reuşeam să mă uit pentru că eram prea furios din cauza gândurilor mele râdea vesel, lângă gardul din beton al unei case. Trecând, m-am uitat la ea aproape discret şi, cu tot întunericul (era iarnă, zăpadă, frig, întuneric), am distins, destinzându-mă puţin eu însumi, ceea ce părea să fie o frumuseţe nepământească, ghiceam sau poate reconstruiam în minte, pentru că nu vedeam bine din cauza întunericului, trăsături atât de frumoase încât mă linişteau, apoi am trecut brusc în extrema cealaltă, când, ajungând exact în dreptul ei, o auzeam râzând, dar chipul ei era foarte serios. Cine naiba râde cu faţa imobilă?! Femeia scoase un stilou şi îşi scrise ceva în căuşul palmei, pe care o deschise, dar nu se vedea absolut nimic, nu de la distanţa aia şi la ora aia. Însă palma o întinsese spre mine, e drept, ca din greşeală, ca şi cum îşi relaxa mâna după o zi de tenis.

Încă încercam să înţeleg dacă dama se dădea la mine sau cineva încerca să-mi transmită un mesaj, dar din cine ştie ce motive nu voia sau nu putea să vină direct la mine şi să-mi spună… să-mi spună ce? Ce putea fi aşa de important? „E nebună!”, mi-am dat însă seama, crispat, într-o fracţiune de secundă. „E o psihopată căreia i se pune pata pe câte un mascul bine şi nu-l mai lasă în pace, iar iubita masculului bine nu crede că nu e nimic între ei şi-l părăseşte! Sau şi mai rău – poate complicele ei ne fotografiază chiar acum şi apoi mă vor şantaja amândoi la Lita!”

Nu aveam niciun motiv logic să mă opresc sau s-o bag în seamă sau să văd ce scrisese acolo. Exact asta am făcut; m-am oprit şi am traversat spre ea. Acum ţinea capul în piept, nu o vedeam bine la faţă, şi îşi coborâse palma puţin. O ţinea deschisă meschin, de-abia am reuşit să citesc ce scria mic, cu litere uimitor de clare şi bine caligrafiate, dar foarte mic:

DHARNAA

În clipa următoare luă zăpadă de pe jos şi o frecă în palme, cu îndârjire, ca şi cum se temea să nu apară cineva şi să ne surprindă, iar cuvintele se topiră şi dispărură ca şi cum n-ar fi fost. Dharnaa… Ce naiba însemna Dharnaa?!

Când m-am uitat din nou spre ea, femeia, care acum îşi ridicase capul, mă privea direct, deschis, în ochi. Expresia de pe chipul ei, pe care acum îl vedeam în toată frumuseţea lui dureroasă (nu era doar frumuseţea trăsăturilor; era ceva imposibil de fixat, undeva între un lucru neprecizat şi care nu îţi dă pace şi o tihnă a sufletului pe care nu ţi-o poate da decât cineva căruia îi pasă din inimă de tine şi te întrebi de ce îi pasă şi de ce ţi-e familiar din moment ce îl vezi prima dată), expresia ei aş cataloga-o drept regret previzibil; scutură uşor din cap ca un om care ştia că aşa o să fie.

Pe stradă alunecau maşini din când în când, în rest eram numai noi doi. Ce însemna Dharnaa? Putea fi, bineînţeles, numele necunoscutei, care nu părea indiancă, aşa ca numele, însă în mod cert ochii ei puţin, aproape insesizabil, oblici sugerau o dimensiune exotică a frumuseţii ei. Dharnaa… Aici să fie oare secretul universului? Oare toată istoria, toate vieţile zecilor de miliarde de oameni care au trăit pe Pământ în ultimele mii de ani să fie reduse la formula „Dharnaa”? (Da, exact aşa era, dar încă nu ştiam la momentul acela!)

– Zici că-i reală, nu? mă întrebă ea fără să se uite la mine, cu ochii la Lună, iar vocea i se potrivea perfect cu chipul imposibil de fixat.

– N-am zis niciodată că ar fi reală, i-am răspuns încercând să par stăpân pe situaţie. Am ştiut întotdeauna adevărul!

O zisesem ironic, dar am văzut că reuşisem s-o surprind; se uită la mine din nou:

– Vrei să zici că ai început să înţelegi ce se întâmplă? m-a întrebat cu speranţă.

– Ştiu ce este, de fapt şi de drept, Luna.

– Spune-mi, te rog!

– Sigur nu suntem ascultaţi?

– Spune-mi repede!

– Luna este… o roată de caşcaval azvârlită pe cer de baubau!

Pe chipul ei se citi din nou regretul previzibil de mai devreme. Mă simţeam caraghios, penibil şi slab. Dacă vrea să-mi sau să ne facă rău, de ce nu sun la poliţie? Dacă e doar o nebună care vrea o aventură, de ce nu profit? Şi dacă e o agentă misterioasă a Universului care vrea să-mi spună care este rostul existenţei, ca să scap de senzaţia de absurd şi lipsa de sens, de ce nu ştiu ce naiba e aia Dharnaa?!

– Leo, îmi spuse ea direct pe nume, ceea ce anula varianta nimfomanei cu gusturi alese în materie de bărbaţi. Există forţe care cred că nu e corect ce ţi se întâmplă. Tu însă nu ştii ce ţi se întâmplă. E drept, ai început să simţi ceva. Ai început să fii deranjat de faptul că ceva nu se îmbină cum ar trebui. Viaţa nu pare să aibă rost.

– Toată lumea simte asta, am ridicat din umeri.

– Nu ca tine, îmi spuse şi am simţit în glasul ei că, dintr-un motiv care îmi era complet străin, îi păsa. Există instanţe care consideră că ai ajuns la punctul în care poţi înţelege, măcar intuitiv, deplasarea ontologică din ultima perioadă. Ei cred că vei atinge nivelul de conştiinţă la care să-ţi dai seama… (făcu o pauză, privindu-mă cu speranţă, însă cred că expresia mea, evident nedumerită, nu o mulţumi) …dar poate că se înşală. Poate e prea devreme, încheie necunoscuta căreia îi păsa de mine şi dădu să plece. Am apucat-o de braţ.

– Ce înseamnă Dharnaa?

– Trebuie să înţelegi de ce exişti şi care e scopul tău în viaţă. Trebuie să înţelegi care e misterul universului! Nu ai altceva de făcut decât să stai până la final. Ai încredere că vei afla răspunsul.

– Nu mi-ai răspuns la întrebare!

Se eliberă cu blândeţe şi se îndepărtă. Fără să se întoarcă sau să se oprească, spuse doar:

– Dharnaa. Chiar nu îţi sună cunoscut, niciun pic?

Am ridicat din umeri să-i spun că nu, dar dispăru după colţ. Am simţit că dacă mă duc după ea, întind prea mult coarda. În fond, respiram uşurat că plecase. Pe de altă parte însă… ce însemna Dharnaa?!

Am ajuns imediat acasă, muncit de gânduri. Nu apucasem nici s-o văd pe Lita şi nici să mă dezbrac când am simţit o ameţeală şi am avut o senzaţie urâtă, de lipsă totală de control. M-am apucat cu mâna de tocul uşii, convins că aveam un atac cerebral sau un infarct sau poate doar urma să leşin.

O, nu! Ar fi fost prea simplu! Adevărul era mult, mult mai grav. În fracţiunea aia de secundă mi-am amintit, nu ştiu de ce, de un volum de povestiri semnat Ovidiu Vitan. Una dintre ele, “Prizonier într-o lume străină”, era doar o înşiruire de litere şi cifre aparent fără sens: aqfwb 4x6h fo491pb83a 7u8n9ve b27… şi tot aşa, pe câteva pagini. Şi undeva, spre final, la sfârşitul penultimului paragraf, trei cuvinte care aveau sens: “Ajutor! Sunt aici!”.

Avusesem viziunea unei nave spaţiale dintr-o lume complet diferită de a noastră, o construcţie masivă, uriaşă, şi undeva acolo, la o ferestruică meschină, captiv fără scăpare în monstrul cu pereţi de o sută de metri grosime, un chip uman disperat: “Ajutor! Sunt aici!”. Exact aşa mă simţeam şi eu în viaţa asta. Poate însă în seara asta reuşeam să evadez din lumea asta străină?! Poate încordarea din seara asta mi-a dat un imbold să mă ridic la alt nivel al conştiinţei, să înnebunesc sau, pur şi simplu, să mor?

Nu. Nimic din toate astea. Era cutremur. Nu ameţisem, ci casa se mişca, finuţ încă, amplu, era aproape un dans delicat, un vals lent între doi milagenari care s-au iubit şi s-au urât toata viaţa lor nesfârşită, bătrâna doamnă Terra şi la fel de vârstnicul domn Tectonic. Mişcarea era aproape prietenoasă şi poate ne-ar fi putut ajuta să adormim liniştiţi, cu gândul că Pământul are grijă de noi…

Numai că alea sunt cutremuraşele de câteva grade. Aici vorbeam de ceva peste 6. Am simţit nişte lovituri de baros în tălpi şi întreaga casă sări în sus de câteva ori. Paharele săreau de pe masă, ghivecele cu flori îşi rearanjau pământul. Ştiam că asta adesea înseamnă un cutremur puternic, de suprafaţă, extrem de distrugător, probabil peste 7.

– Lita! am urlat cât am putut. Vino repede în hol!

Am luat-o la fugă spre dormitor, dar în aceeaşi clipă lumina se stinse şi am rămas într-o beznă aproape perfectă. N-am avut timp să mă opresc sau poate era mişcarea deja violentă a cartierului – dar am intrat cu toată forţa în bibliotecă, iar de acolo am fost proiectat pe jos. Un huruit înspăimântător acoperea totul, iar casa trosnea din toţi pereţii şi simţeam că urma să se prăbuşească peeste noi. Mişcările erau atât de violente, că nu mă putea ridica de pe jos.

– Lita!! am urlat; nu mi-a răspuns sau nu auzeam din cauza huruitului greu, adânc, copleşitor al stratului de pământ gros de sute de kilometri care se zvârcolea sub noi. Am primit, nu ştiu de unde, o lovitură puternică în cap – căzuse oare biblioteca? În jur mobila se prăvălea, se spărgeau obiecte, auzeam clădiri prăbuşindu-se, totul  în timp ce eram smuciţi în toate părţile, cu tot cu casă, cu stradă, cu Bucureşti!

– Leo! am auzit şi am găsit puterea să mă ridic de acolo; Lita ajunsese lângă mine, am luat-o de mână şi am ieşit din casă. Am căzut din nou, auzeam urletele vecinilor, nu voiam decât să fim departe de casă şi de orice ne-ar fi putut cădea în cap. De când dura oare cutremurul? Doamne, cred că ăsta e marele cutremur de care se vorbeşte de zeci de ani încoace! E mai puternic şi decât ăla din ’77, probabil chiar 8 grade, şi multe alte gânduri mi se înghesuiau în minte şi casa scoase un scârţâit îngrozitor şi parcă implodă, acoperişul prăbuşindu-se peste pereţii care se rupeau, un nor de praf ne-a acoperit, am auzit explozii, ne-am târât şi mai departe, spre poartă.

– Stai liniştită, am scăpat! i-am strigat Ritei încercând s-o liniştesc. Aici nu avem ce păţi!

Nu puteam greşi mai rău nici dacă mă străduiam. Cutremurul continua dezlănţuit şi am simţit o mişcare nouă: parcă toată curtea, cu resturile casei, pomi şi maşină, fu aruncată de la câţiva metri înălţime şi se izbi de pământ. Totul în jur, cu noi cu tot, se lăsase în jos brusc câţiva metri, rămânând înclinat periculos. O pârâitură şi mai groaznică ne asurzi şi am văzut brazdele cu iarbă sfâşiindu-se de dedesubt; aburi şi praf ieşiră la câţiva paşi de noi. Nu mai era ’77, nu mai era doar de 8 grade; era mult mai puternic! Se crăpa pământul sub noi, aveau loc alunecări de teren în mijlocul oraşului, casele se năruiau în jur, probabil de la lovitura în cap începusem să văd dublu? Aveam senzaţia imposibil de explicat că realitatea începe să se desfacă în felii, că ţesătura existenţei se sfâşie, poate din cauza cutremurului care punea la pământ oraşul, oare e posibil un seism atât de puternic?!, vedeam straturile realităţii ştergându-se ca zugrăveala de pe un perete şi dincolo întrezăream tencuiala, betonul rece, fier-betonul care stătuse îngropat în adânc miliarde de ani, înţelegeam din ce e alcătuită realitatea, pricepeam schema existenţei, vedeam o bucată dintr-un text ca o foaie de hârtie care fusese zidită în zidurile realităţii:

şi fusese acolo dintotdeauna, dar nu o putusem vedea, dar acum seismul năruia până şi fundaţiile realităţii şi vedeam peste imaginea curţii înecate în praf şi luminate de flăcările din jur câteva cuvinte, oare măcar aveam să aflu ce înseamnă Dharna?!:

şi, pe măsură ce distrugerile erau tot mai catastrofale, gardul curţii însuşi prăbuşindu-se pe lângă noi şi nu ştiu dacă în falia tectonică, neştiută de nimeni, care feliase Bucureştiul, sau în hăul metafizic căruia începeam să-i simt răceala,

voalurile existenţei se dădeau deoparte unul câte unul de pe înscrisul uimitor din temelia realităţii şi am citit aceste cuvinte:

Filtrul Dharnaa: biosoftware pentru realitate virtuala augmentata care ofera utilizatorului iluzia vietii pe o planeta fictiva numita Pamant, alaturi de 7.000.000.000 de robofantose.

Filtrul are de asemenea sarcina de a proteja psihicul primitiv al subiectului de adevarul de nivel II ca oamenii nu exista si nici nu au existat vreodata. El este singurul om, iar intreaga asa-zisa civilizatie umana, pana in cele mai mici detalii, este o simulare.

A treia functie este blocarea accederii la adevarul de nivel III (potential deconspirabil din cauza inexplicabilei deplasari inductive a fenomenelor ontologice catre arhetipurile de perceptie infinita) ca, de fapt, NU EXISTA ABSOLUT NIMIC. Dar naa!

Anunțuri

~ de veutzu pe 19 Iunie 2007.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: