Stiati ca Pink Floyd…?


La initiativa Surorilor Marx, cenaclul Floidul Roz si-a expus opiniile avizate si pertinente. Iata stenograma sedintei.

Rhetta Marx:

Babelor,

Mă pregătisem să vă explic Totul în 300 de cuvinte. Doar că tema este Pink Floyd, şi aş avea deci nevoie de 342 de cuvinte, şi aş fi descalificată şi nu m-aş alege cu nimic. Aşadar, în loc să vă împărtăşesc tainele universului, vă voi spune o poveste. Care e aşa:

Acum câţiva ani, petrecere la noi acasă. Apartamentul, plin ochi (administratorul a numărat 118 persoane, şi nu l-aş contrazice, pentru că se pricepe la aşa ceva), pisicile speriate, agăţate de candelabre, alcoolul curgând în valuri, în tsunamiuri, fumul de ţigară atât de des încât trebuia să-l decupezi cu foarfeca, sute de sendvişuri pe mese, pe farfurii, pe covor… În fine, o petrecere de pomină, sper că vă daţi seama. Cum altfel ar putea fi o petrecere la surorile Marx?

Singurul neajuns a fost că din petrecerea asta am prins fix primele 24 de minute, până când a intrat pe uşă un băiat atât de frumos încât l-am luat de mână, i-am şoptit ceva la ureche şi ne-am încuiat în camera mea, din care am ieşit din nou abia pe la vreo şase dimineaţa. Casa arăta aşa cum era de aşteptat: zob. L-am expediat pe băiat şi am făcut un tur de front împreună cu Veta, amândouă mâncând nişte pâine cu unt şi cu şuncă. Se furaseră: o icoană aurită (de ce o aveam? Moştenire? Cadou? Nimeni nu mai ştia…), un aparat de fotografiat Nikon, nou-nouţ şi probabil foarte bun, nu ştiu pentru că nu l-am folosit niciodată, şi caseta cu The Wall. Caseta audio, o casetă albastră, într-o carcasă albastră, cu coperta aia clasică cu un zid.

Dispariţia icoanei şi a Nikonului m-au lăsat rece. Însă din cauza casetei nu am mai dat niciodată o petrecere. Şi nici nu voi mai da.

Puck:
i’m on the brighter side of the moon lately, asa ca nu mai simt nevoia sa pun PF si sa o ard la modul psihedelico-maso in depresii. noroc cu cliseele: tatamama lor, geniali si unici [e adevarat, lastfm a crapat cand am cerut artisti inruditi], dar… eu nu mai am rabdare pentru mai mult de 2-3 cantece, hai poate The Wall in intregime. Syd Barret nici atat. David Gilmour was hot. PF nu e destul de rockish pentru mine, iar cand vreau ceva electronic, stiu unde sa ma duc. Archive are ceva influente din ei, pe un album de inceput. recunosc insa ca PF e un pietroi muzical pe care tre sa stai si sa cujeti un timp, ca apoi sa dai benzile mai departe la nepoti. sau vecini. sau armata salvarii.

Marius:

Hai ca mi’a copt’o baba Rhetta. Postare de grup despre Pink Floyd. Pai ce sa scriu eu despre Pink Floyd? Hai ca o iau telegrafic, sa vad ce iese.

1. Pink Floyd e pentru snobi :D La fel ca si in cazul Shakespeare, Eminescu, David Bowie, Doors, Bach, Mozart, Dali, Michelangelo (adaugati la lista mea cam orice nume mare vreti) multi vorbesc despre Floyd ca despre un monument al muzicii dar putini ii asculta cu adevarat si inca si mai putini i’au ascultat in integralitate, cu alea bune si alea rele. Another brick, Money, Confortably Numb, Wish you were here, Shine on you sint piese misto, promovate de posturi de radio, remixate si paramixate dar nu sint decit o bucatica din Floyd si sint puternic diminuate de scoaterea in afara contextului in care au fost ele compuse.

E cool sa asculti Floyd. E si mai cool sa vorbesti despre ei. Da’ e al dracu de greu sa parcurgi albume ca Ummagumma, A Saucerful of Secrets sau Animals.

2. Ma recunosc drept fan subiectiv Roger Waters. In consecinta, toate albumele care nu’i poarta amprenta mi se par slabe in comparatie cu restul (sa fim intelesi, doar in comparatie cu restul). Stiu ca Gilmour, Wright si Manson au avut contributiile lor remarcabile dar eu sint omul lui Waters.

3. Mi se pare remarcabila grija lor pentru sound, poate unul dintre cele mai curate din istoria muzicii “ne-clasice”. Pentru Live at Pompeii, de exemplu, au petrecut zile in sir calibrindu’si efectele functie de acustica amfiteatrului in care au inregistrat. Apoi obsesia lor pentru studiouri individuale in care experimentau, Mason care’si petrecea mai tot timpul inventind efecte noi. Pentru mine mai exista doar doua trupe la fel de maniace in privinta asta: Emerson, Lake and Palmer si U2 (din pacate astora din urma nu le’a iesit de fiecare data)(Iar ELP este o trupa pe nedrept uitata ei fiind, dupa mine, o idee mai buni decit PF. Probabil “C’est la vie” le’a jucat festa si le’a stricat tot mojo’ul)

4. In mod oarecum curios, albumul meu preferat este The Wall, cel mai non-Pink Floyd album al lor, singurul album pe care vocea/versurile preiau prim-planul in defavoarea instrumentatiei.

5. Piesa favorita: One Of My Turns.

6. E una dintre trupele alea la care te intrebi ce s’ar fi intimplat daca, in loc sa se bata ca chiorii in orgolii, s’ar fi inteles ca fratii si ar fi compus cu pasiune impreuna. Poate au fost prea multi prea buni in acelasi loc. Ca’n vorba aia cu 2 bucatari in aceeasi bucatarie.

7. Pink Floyd e pentru snobi :D Eu sint un snob, imi place Pink Floyd.

Strelnikov:
my Brothers: nu e oare minunat sa’i tragi o flegma voioasa fix in idolii generatiei precedente? scuipat sine qua non, intrucat fara conflict avem numai o ciorba calduta de ni se face lehamite la toti, tineri & batrani.

dar exista un imperativ chiar mai urgent: sa reciclezi from time to time ur very own midgets, demons & gods, idolii generatiei tale. vorba lu Cohen – ”thats how the light gets in”. e aceasta actiune corecta? e necesara.

majoritatea indivizilor cultivati din ro, cu varste cuprinse intre 25-55 de ani, au ascultat destul rock in tinerete, iar intre ”trupele de mare exceptie” [vorba unui dj popular cand eram io in liceu] se numarau Led Zepp Purple Queen si – top of the tops – Pink Floyd.

timpul a trecut, ipozii bantuie azi atat de liber bucsiti cu mp3uri, ne’am lamurit incetisor ca Purple erau un gen de fetite isterice [think Bee Gees pe amfetamine], Queen but a fashion, Led Zepp chiar valabili [pret de 2-3 albume] – da toate trupele astea la un loc nu contau cat Stones Beatles sau Nirvana, to say the least.

cum ramane cu Floyd? perioada Syd, perioada ”clasica”, perioada Waters, perioada Gilmour – toate prostiile alea cu care ne’am umplut ore lungi de chiuleangeala – merita oare sa dam spamu mai departe, sa infectam noi generatii?

nu prea merita, my Brothers. muzica e evident mai proasta acum decat in 70s, 80s, or 90s, dar nu mai proasta ca Pink Floyd, hai sa fim seriosi. sa lasam pustimea sa’si asculte Arctic Monkeys Franz Ferdinand The Strokes [si ce dracu mai asculta pustimea azi] iar Pink Floyd – r.i.p.

ps: vi s’a parut oare ca bat campii subiectiv? hai sa vedem ce zice Obiectivitatea, my Brothers. obiectivitatea in materie de muzici pop-rock e o hidra cu 3 capete: Rolling Stone Magazine [gura criticilor de muzica americani] NME [a celor britanici] si Pitchfork [cel mai coerent/influent discurs ind[i]ependent]. sa le tulburam linistea savanta:

in marele top Rolling Stone 500, unicul Floyd amplasat decent e Dark Side of the Moon [1973] – pozitia 43. in top 100 NME avem un singur Floyd [Piper at the Gates of Dawn, 1967] – pozitia 95. iar in superb-argumentatul top Pitchfork [pe decenii] la 70s gasim mentionate vreo 2 discuri Floyd, ambele in jumatatea inferioara a clasamentului [ca veni vorba, my Brothers, ghici cine e number one: Bowie’s Low].

Veone:

Pink Floyd’s Dune Original Soundtrack, un album uitat

Multa lume zice ca cel mai tare album Floyd ar fi The Wall. Altii zic ca nu, Saucerful e mult superior, pe vremea aia era Barrett si mergeau in alta directie. Dupa cum exista nenumarati fani care sunt de parere ca perioada  psihedelica a trupei o fi fost unica, dar maturitatea si implicit perfectiunea au atins-o cu Dark Side. Eu insa zic altceva.

Cel mai tare album Floyd este cel inregistrat de ei pentru filmul Dune. Ala din anii ‘70, regizat de Alejandro Jodorowsky, cu designul semnat H. R. Giger si Moebius, cu actori de talia unor Orson Welles, Gloria Swanson, Alain Delon si Mick Jagger – iar in rolul imparatului, nimeni altul decat Salvador Dali. Este albumul-soundtrack la care Pink Floyd au muncit intre 1975 si 1977. Este, da, albumul care nu a mai aparut niciodata, pentru ca Dali si Jodorowsky s-au luat la hartza, au cheltuit sume astronomice cu extravagantele lor, si-au batut joc de romanele lui Frank Herbert si n-a mai iesit nimic. Nici filmul, nici LP-ul trupei Pink Floyd. Ma intreb insa cum ar fi sunat. Mai patetic, ca More, sau mai spre progresiv, ca Atom Heart Mother? Ar fi fost albumul acesta exact Wish You Were Here (aparut in 1975, cand se punea problema filmului) sau am pierdut toti un senzational album de muzica de film? Ori poate ar fi fost chiar muzica de pe Wish You Were Here, dar LP-ul s-ar fi chemat, nu stiu, Shine On You Crazy Arrakis? Stim ca in timp ce Floyd inregistrau albumul Wish You Were Here, Syd Barrett, pe care nu-l mai vazusera de ani de zile, a aparut in studio ca un aurolac, gras, ras si nebun, iar ei au fost atat de socati incat i-au dedicat LP-ul. Oare daca ar fi scris pentru Dune, l-ar fi cooptat din nou pe Barrett?

N-o sa aflam asta niciodata. Nimeni nu va sti cum ar fi sunat coloana sonora semnata Pink Floyd. Ea insa exista undeva, poate in fondul cantecelor nepublicate din capul lui Syd Barrett. Si probabil voi trai toata viata cu gandul la cum ar fi sunat Dune Original Soundtrack by Pink Floyd. Si, chiar, cum ar fi aratat o coperta Floyd semnata Dali.

~ de veutzu pe 12 Martie 2010.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: