Impulsuri inexplicabile


Trecand pe la Timpuri Noi, am avut o strangere de inima cand am vazut, in locul uzinei cu acelasi nume optimist, pe care o stiam acolo din copilarie, un morman urias de pamant. In uzina aia lucrase bunicul meu matern, in urma cu multe decenii. Vazand mormanul incredibil care era tot ceea ce mai ramasese din uzina, primul meu impuls a fost sa scot telefonul si sa-i fac cateva poze, sa-i arat bunicului meu ce a ajuns locul in care si-a petrecut niste ani buni din viata.

Inainte...

...si azi

Mai mult, era slujba din cauza careia s-a imbolnavit de diabet, in anii saraciei de dupa razboi, cand o lunga perioada de timp a trait numai din marmelada cu paine. De statura medie, cu burta proeminenta, brate solide, ochelari gen Fellini, asemanator la chip cu Hosni Mubarak – mi-l inchipui in tinerete, vanjos, ridicand greutati impresionante in fabrica, antrenandu-se la box, mergand mult pe jos; apoi, dupa toate acestea, mancand paine neagra cu marmelada de trei ori pe zi.

Strada pe care a stat pana prin 1990 si unde ma duceam in copilarie, numita pe atunci Alba Iulia, era foarte aproape de Timpuri Noi, undeva intre uzina si calea Vacaresti. Desi pe atunci nimeni nu se raporta la Vacaresti, ci la Lemetru. Lemetru. Dintotdeauna am fost fascinat de rezonanta misterioasa a toponimelor din cartier, incepand cu Lemetru si Abator, trecand prin numele frigiderului sovietic al bunicilor mei – Saratov, care scris in rusa parea insa Capatob -, medicamentul bunicului, Meguan (nume de trupa!…),  si terminand cu strada vecina Bella Brainer. Bunicul meu traia oricum intr-un alt timp, pentru ca, de pilda, nu spunea niciodata „magazinul Bucuresti”, ci „Pop & Bunescu„, picupul era ariston (da, da, Ariston), iar actualul magazin Victoria s-a numit intotdeauna pentru el Galeriile Lafayette, asa cum,in general, magazinele erau, pasamite, pravalii. Locuia in Timpuri Noi, dar timpurile vechi persistau in sufletul sau si in viata sa, insa nu negativ, ci cu un farmec aparte. Iar daca numele erau doar niste nume, sa amintim cele doua locuri de-a dreptul fabuloase de pe strada Alba Iulia: biblioteca fabricii Flacara Rosie si podul casei. De la biblioteca in cauza, din coltul strazii, in fond o camaruta sinistra si, paradoxal, intunecata, deservita de o tanti in halat de atelier, am citit toate romanele lui Jules Verne pe care nu le aveam acasa, ceea ce era ca si cum ai gasi azi albumele pe care nu le-ai ascultat niciodata ale trupei preferate. Venind cu volumul de Jules Verne la brat, ajungeam intr-un minut la curtea bunicilor, unde se aflau doua blocuri cu un etaj si vila celebrului neurochirurg Constantin Arseni, care inca mai traia acolo cand eram eu mic, in anii ’80 insa fiind infestata de o familie de tigani. Cum urcai in bloc, pe o scarita ingusta, claustrofobica si rasucita gaudian, ajungeai la etajul unu, unde stateau bunicii mei si, pe acelasi palier minuscul, o alta familie, misterioasa, pe care nu ii prea vedeam dar ma bazam mai mult pe povestile fantastice despre ei ale bunicilor mei. De la etajul unu te mai rasuceai inca 360 de grade pe treptele care duceau la pod si unde mie si surorii mele ne era absolut interzis sa ne aventuram singuri. Tavanul podului era jos, iar usile ca din comitatul hobbitilor erau zavorate cu lacate grele, definitive. Bunicul meu le descuia in timp ce tinea lanterna – pe care o numea invariabil baterie – in gura, ca sa-si lumineze munca grea de deszavorare, apoi intram in incaperea larga, joasa si promitand mistere neinchipuite, burdusita cu mobila veche, cosuri si multe altele, dar mai ales cu carti si reviste. De acolo am avut colectia revistei Cinema pe multi ani, dar si Flacara, acolo am gasit carti din secolul al XIX-lea, de pilda un manual frantuzesc pentru trucuri si magie la petreceri sau un manual de anatomie pentru medicii militari in timpul celui de al doilea razboi mondial!

Bunicul meu era fotograf si imi aduc aminte de vremurile in care lucra. Imi amintesc de parul dat pe spate cu briantina (gel avant la lettre), ochelarii lui Pacepa, burta elegant temperata de curea, geanta mare din piele de crocodil in care isi tinea aparatul foto si bateriile uriase ale blitului. Dupa ce developa pozele, acasa, trecandu-le prin substante, avea un ritual bine pus la punct, care includea taierea marginilor fotografiilor cu o ghilotina care le zimtza estetic, arderea in soba a resturilor de hartie fotografica (eu desenam cladiri pe ele si imi inchipuiam un incendiu de film) sau fascinanta operatie ce implica utilizarea paspartuului – apropo de numele care faceau din Alba Iulia un loc fabulos.

Bunicul meu era insa si un talentat povestitor, iar noi ascultam cu gura cascata cand ne relata cum a zburat cu avionul peste Mediterana (partea asta era adevarata) si s-a pozitionat strategic in toaleta avionului, cu bucati de paine in buzunare. Precautie care i-a folosit cand avionul s-a prabusit, iar el a fost singurul supravietuitor, plutind in coada avionului mai multe zile si imbunand rechinii cu firimituri de paine, pana cand a ajuns pe o insula unde negresele in tzatzele goale dadeau pe cea din stanga lapte si pe cea din dreapta cacao!

Dupa 1990, bunicii mei s-au mutat, mult mai prozaic, in Titan. Fara indoiala, faptul ca uzina omonima a fost demolata intru aparitia viitoare a unor blocuri noi nu are nicio importantza. Oricum Timpuri Noi devenise de mult Timpuri Vechi, pentru ca acum sa nu mai fie niciun fel de timp, ci sa ramana numai un spatiu. Dar pentru cineva care a muncit acolo in urma cu zeci de ani si a locuit in apropiere poate fi o surpriza faptul ca fabrica a fost rasa de pe suprafata pamantului, iar fotografiile ar fi sigur interesante.

Problema insa este ca pozele ar fi inutile: bunicul meu nu mai este printre noi inca din 1991. Cu toate astea, de ce oare am simtit impulsul de a face fotografia aceea? De ce voiam sa fac o poza acolo ca si cum as fi putut sa i-o arat?

Asta mi mai se intampla din cand in cand, inclusiv sub alte forme. Uneori ma gandesc la revolutie si cum as povesti-o cuiva care nu a fost acolo – de parca nu ar sti toata lumea cum a fost; ca si cum cei care s-au nascut ulterior nu ar afla macar de la orele de istorie.

De ce oare? Se ascunde ceva in spatele acestui impuls, exista un motiv real dar de care nu sunt constient? O fi varsta? Sau poate dupa moarte putem lua cu noi pozele de pe mobil? Ori, cine stie, chiar daca nu am pozat mormanul de pamant, imaginea acestuia imi va ramane in minte si dupa moarte si o voi putea arata totusi bunicului meu cand ne vom revedea, prin anii ’50?

~ de veutzu pe 17 Februarie 2011.

10 Răspunsuri to “Impulsuri inexplicabile”

  1. Ovaj, mi-a placut la nebunie postarea…si cred ca stiu de unde ai mostenit talentul de povestitor…fabulos bunicul tau, cu avionul, painea si negresele.

  2. Milena, crezi c-o fi fost adevarat cu cacaua cu lapte? Eu nu cred. Credeam atunci, dar azi nu mai stiu ce sa zic. Cacaua era logica, dar lapte, alb, nu cred!

  3. Ce meserie frumoasa a avut, fotografia este cea mai mare pasiune a mea. Mi-ar placea sa privesc odata cum se developau pe vremuri pozele, ar fi o experienta interesanta.
    Legat de ce a mai ramas la Timpuri Noi, eu invatand acolo, iti pot spune ca in 2 saptamani au ras tot, cand e vorba sa demoleze se misca repede baietii.

  4. trist dar adevarat.sa nu uitam totusi ca pe vremea aia tot mai gaseai o carte buna[nu ca acum] si ce e mai important,din acele hale de productie ne-au hranit parintii si bunicii nostrii.te intreb eu acum bunule prieten din ce mama dracului o sa ne crestem noi copii ????.e foarte adevarat ca au suferit dar poate chiar a meritat.nu s-au chinuit degeaba.au crescut niste copii si nepoti cu coloane vertebrala nu ca generatia de azi.

  5. Vechi prieten, ma intreb cum de e posibil sa fii nostalgic al vremurilor alora… Zau ca nu inteleg🙂

  6. draga Veo,nu sunt nostalgig.sunt doar realist.sincer nu imi pot hrani copilul cu idealuri despre o asa zisa libertate.in vremurile alea nu aveam libertatea sa vorbim si sa plecam din tara.acum putem vorbii cit vrem si ce vrem,avem posibilitatea sa plecam unde dorim,se gaseste de mincare peste tot dar din nefericire nu ne putem permite.te intreb drag prieten cum mama dracului era mai bine ? atunci cind eu,un pusti pe atunci,imi permiteam sa merg la munte si la mare,sau acum, adult fiind,si gindindu-ma ce ai dau copilului de mincare. sau mai rau,v-oi mai avea si maine de munca sau v-oi ingrosa si eu ridurile somerilor.

  7. Sincer, cred ca nici nu pot fi puse in balanta cele doua situatii. Din pacate ca si din fericire, acum trebuie pur si simplu sa incercam mai tare. Crede-ma, si eu sunt in aceeasi situatie. Si am constatat pe pielea mea ca nu vom putea realiza nimic daca nu ne straduim mai mult, daca nu ne apucam de altceva, daca nu ne reinventam. In socialism trageai ca un sclav si tot n-aveai mare lucru, iar daca voiai ceva deosebit, trebuia sa furi sau sa te umilesti; in capitalism, daca tragi ca un sclav e posibil sa ai tot ce-ti doresti. Nu e usor, dar macar se poate.

  8. draga Veo,spuneai ca acum trebuie sa ne straduim si mai tare si te anuntz ca aici sunt de acord cu tine.partea cea mai proasta e ca toate inteprinderile sunt inchise sau mai rau darimate.am diplome de calificare ca lacatus mecanic masini si utulaje,prelucrator prin aschiere[rectificare plana]si operator prelucrare topitura de sticla.daca ma disponibilizeaza si de aici unde dracu sa ma stradui mai tare ?

  9. Te reinventezi. Nu zic ca e usor sau ca e drept. E greu si nedrept. Dar daca alta sansa nu avem?… As vrea sa avem…

  10. draga domnule veo, un post frumos ca o poveste dintr-o carte veche. cu putina istorie veche bucuresteana, cu putina istorie mai recenta, cu basme, cu ceva romantism.. chiar m-am simtit bine in povestea ta!!

    cat despre impulsul de care amintesti..explicatia eu o gasesq in faptul ca atunci cand ai vazut faimoasa uzina culcata la pamant, loq de care iti erau legate amintirile, a fost ca si cum din cartea ta cineva ar fi rupt cu zgomot, zdrentuind-o, o pagina…

    pagina cu bunicul ce lucra la „timpuri noi”….

    trist!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: