Femeia cibernetica a lui Nicolae Paul Mihail!

Anii trecuti cautam in zadar carti de Nicolae Paul Mihail pe la anticarii de la Universitate, care negau din cap superiori la auzul unui autor de care ei, practic academicieni (e doar vina sistemului ca de-abia au luat bacul si nu predau acum la Filologie!), fie n-au auzit, fie au auzit, dar nu l-au trecut pe lista de vandabilaciuni. In schimb, de aproape un an trec des pe langa nefericitii care zilnic intind pe jos, langa piata, cartoane pe care expun radiouri vechi, pixuri folosite, papusi fara o mana si carti ponosite; dar nu m-am uitat niciodata la titluri, convins ca daca nu am gasit Nicolae Paul Mihail la meseriasii de la Universitate (care, desi cretini, totusi au idee despre autori si titluri de carte), nu exista nicio sansa sa gasesc la prapaditii astia care mai mult ca sigur le-au umflat din casa vreunei rude batrane recent decedate. Ieri insa nu stiu ce mi-a venit sa ma uit… si spre stupoarea mea am gasit Femeia cibernetica! (Pont amatorilor: daca o cautati intr-o mare de carti, uitati-va dupa o coperta cu mult galben.)

Booon, deci am recitit-o deja ieri (e mult prea scurta…). Si ce invatam noi din romanul Femeia cibernetica, mai scurt si parca mai retinut decat Damen-Vals si Potirul Sfantului Pancratiu, insa garantand oricum hohote de ras dar si pasaje sensibile fara sa fie gay, cum numai Nicolae Paul Mihail poate scrie? In primul rand, ca textul maestrului contine fraze care mi-au ramas in minte la cel putin 20 de ani dupa ce le-am citit ultima data, si voi da cateva exemple, de care probabil fanii care au parcurs cartea isi vor aminti, iar fanii care nu au citit-o vor recunoaste stilul inconfundabil:

„- Grosomodo,la mine, repede!

Grosomodo aproape ca trecu prin usa de la baie. (…)

– Da fiecaruia dintre acesti domni cate o lovitura de pumn in cap!…”

sau:

„Intreit caine sangeros din San Francisco!”

ori:

„Ascult propunerile dumitale cu tot dezgustul cuvenit!”

daca nu chiar:

„Seful ii carpi lui Mantovani patru perechi de palme care ar fi capiat si un brontozaur”.

In al doilea rand, ca Nicolae Paul Mihail se dovedeste a fi si un vizionar! Iata ce scria inca in 1968 (cartea a aparut in 1969) romancierul, scenaristul si criticul de arta care vara asta a implinit 89 de ani: la paginile 30 – 31 avem un extrem de condensat manual de IT, mai precis descrierea unui robot, practic a unui computer (pe vremea aia, Bill Gates era intr-a sasea!), cu naivitatile de rigoare ale epocii, dar sigur si cu ironia caracteristica autorului; la pagina 33 scrie asa: „Omul meu mecanic (…) paru ca prinde viata, se inclina in semn ca a inteles, apoi se indrepta cu pasi omenesti catre baie (…) si reveni cu un pahar de apa pus pe o tava. Il ducea cu atata siguranta, incat nu varsa nicio picatura…” – zi ca nu te-ai gandit imediat la ASIMO! In fine, la pagina 64:

„- Dar oare cititorii au sa inteleaga?

– Sa stii ca cititorii publicatiilor noastre sunt foarte inteligenti” – si va las sa va prindeti singuri.

In al treilea rand, sofisticarile postmoderne ale lui Nicolae Paul Mihail: intamplarile sunt povestite in flashback de eroul principal (de data asta, un soi de Pepsi cibernetician) unui redactor care va hotari daca se va publica romanul Femeia cibernetica, pe care tocmai il citim… Iar eroul are cu interlocutorul sau dialoguri de genul:

„– Sa stii ca cititorii publicatiilor noastre sunt foarte inteligenti.

– Spui asa fiindca… sau…?

– Nu, nu! Sunt absolut sincer! Mai ales ca acum discutam doar intre noi.”

sau:

„- Unde ar fi bine sa inserez nota? In corpul povestirii sau la subsol?

– Vedem noi! S-ajungem intai pana la publicare…”

Ori transcrierea discutiilor dintre sceleratii din insula blestemata, redata sub forma unei piese de teatru, cu tot cu indicatiile regizorale – absolut isterica!

Voi incheia spunand ca in precedenta postare despre Nicolae Paul Mihail pusesem un poll, din care rezulta ca 49 de persoane dintre cei care citisera blogul si mai si votasera erau familiarizati cu sau experti in munca autorului pe care il iubim atat de mult si cu care ar fi senzational un interviu (l-am sunat pe maestru in urma cu vreun an, nu a raspuns, nu am mai insistat, dar ma gandesc la variante, iar daca aveti vreo idee, sunteti bineveniti). Asadar, sa incheiem si acum similar:

Ah, la naiba, si totusi nu pot incheia fara un mic citat din roman, spre satisfactia fanilor, oameni care stiu eu ca vaneaza poantele in romanele autorului si, uneori, chiar le subliniaza cu creionul (ca mine) sau le citesc singuri pe mai multe voci (ca Liana). Dupa ce unul dintre personaje fusese rapit si, in ultima clipa, lasase indicatii scrise cu limba inmuiata in propriu-i sange (intamplator, un vers din „Hora Unirii”), eroul nostru, profesorul Martin, filosofa la eroism:

„Ma inchipuisem pe mine in situatia lui, cu sangele siroind din zeci de rani, vazandu-mi sfarsitul cum se apropie… si eu sa ma apuc sa scriu, de exemplu, Penes Curcanul…!

– Ce-ai fi scris, dragul meu? [il intreaba logodnica sa, Cristina]

– Cristina! De trei ori Cristina! Ce ma mai intrebi?

– Iar eu as fi scris Martin!

In ce hal ajunsesem! Rosteam acum fara nicio jena cuvinte ca: totdeauna, niciodata, fericire, suflet!…”

Publicitate