In care pierd lupta cu scarile


Ieri s-a scris inca o fila din lupta omului cu scarile. Abordasem treptele de la statia de metrou Dristor cu pas gimnastic; totul s-ar fi incheiat cu bine, fara nicio perspectiva de spitalizare… daca insa nu as fi fost tradat! Siretul drept, tradator de profesie, mi s-a imbarligat sub piciorul stang, l-am calcat cu dreptul, s-a creat o parghie ucigasa si ca urmare, cu un dinamism ce-mi este complet strain, am facut un salt de pantera cu capul inainte. „Eu cu dinti, eu fara dinti!”, am gandit fulgerator.

In primul sfert de secunda, inca naiv, mai speram ca voi reusi sa ma redresez. In scurt timp insa mi-am dat seama ca nu mai detineam controlul. Parca spiritul meu statea pe margine la o bere si se uita cum bietu-mi trup se napusteste cu sete in treptele de marmura, reci la durerea umana.  Caderea nu se mai termina parca… si nu s-a terminat pana nu m-am trezit intins pe burta pe trepte, cu picioarele in sus si capul in jos, cu ochelarii sariti de pe cap, geanta cazuta la un metru si ceasul de la mana desprins batjocoritor, a relaxare.

Ce era de facut in acele clipe de grea restriste? Ca orice barbat responsabil si pragmatic, inainte sa ma caut de fracturi m-am uitat in jur: OK, nu m-a vazut nimeni. Stiam ce urmeaza, din atatea si atatea carti si filme: odata raufacatorii anihilati, eroul – care pasamite fusese impuscat in lupta – va incepe sa simta durerea. Oricum, la picajul dusmanos pe care il executasem, era imposibil sa nu bifez minimum doua fracture si-o sangerare interna. Dar s-a petrecut un fapt uimitor: m-am adunat de pe jos cu seninatate si am constatat ca nu patisem absolut nimic si ca nici macar nu ma durea nimic!

Abia mai pe seara, acasa, am descoperit pe bratara metalica a ceasului o zgarietura adanca, ce statea marturie inclestarii dintre om si marmura. Iar pe corp, singura dovada a actului meu de eroism era pe genunchi: o vanataitza ironica, abia vizibila. In concluzie, vestea  proasta e ca sunt impiedicat.  Vestea buna insa e ca sunt indestructibil!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Râs și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la In care pierd lupta cu scarile

  1. mg zice:

    Bineanteles ca M-am ras cu gura pana la urechi…Consecinta: vanataie-julire capatate prin cadere, ce-i drept nu atat de spectaculoasa, ghici unde? Pe terasa si la genunchiul stang! Pai nu trebuia o simetrie? :))

  2. mg zice:

    Chiar eu! Pai nu ti-am zis ca (m-)am ras… Si ce patesti cand (te) razi de raul altuia? Ti-o iei!!

  3. veutzu zice:

    Aaa, imi pare rau! 😀 Macar sper sa fi meritat alcoolemia 😉

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s