Omul nascut intr-un miliard de lumi

(Ediţie digitală adăugită a povestirii tipărite în 1996.
Parcurgerea sa dureaza mai mult decat citirea unei postari obisnuite.)

„Pătrundem trişti cu raze reci

Prin lumea care ne desparte

În veci ne vom iubi şi-n veci

Vom rămânea departe”

M. Eminescu, Luceafărul

Soarele apunea în spatele munţilor, iar semiîntunericul construia fantatice peisaje iluzorii şi lumi paralele de o clipă în jurul acestora. Contururile pereţilor de piatră, ale văii râului care însoţea şoseaua, ale pomilor, râpelor şi ale nişelor din stânci îşi pierdeau forma reală şi, sub efectul luminii slabe, al umbrelor şi întunericului, se preschimbau în peisaje complet diferite, abia bănuite, iar mintea mea reclădea munţi, văgăuni, peşteri, catedrale, monştri gigantici şi imagini confuze. Poate că de vină era oboseală; conduceam de ore întregi fără pauză. Sau poate că telefonul neaşteptat al Profesorului mă zăpăcise şi, chiar dacă raţional refuzam să cred că era adevărat ceea ce îmi spusese surescitat, poate că subconştientul meu contactase, printr-o fabuloasă centrală telepatică, subconştientul Profesorului pentru a verifica dacă bătrânul geniu aiura sau tocmai realizase cea mai uluitoare descoperire ştiinţifică a lui Homo sapiens sapiens. Şi se vede că, aflând că într-adevăr Profesorul străpunsese realitatea, subconştientul meu îmi trimitea semnale, obişnuindu-mă cu lumile celelalte. Sau poate că doar…

Desigur, mai exista şi această posibilitate. Cea mai gravă dintre toate. Profesorul era un geniu, asta e limpede. Primise această etichetă cu două decenii în urmă, când obţinuse premiul Nobel. Primul laureat nu numai român, dar şi locuind în România. Bineînţeles, Profesorul era un personaj complet imprevizibil. „Probabil că dacă s-ar calcula raportul dintre numărul persoanelor ucise sau mutilate de dinamită şi suma totală de bani a premiilor Nobel acordate până acum, am constata că viaţa unui om valorează, să zicem, vreo doi dolari şi-un sfert. Cu tot respectul pe care-l port Academiei Regale Suedeze, nu pot să primesc acest premiu. Nu pot fi complice la crimă”, scria în mesajul Profesorului, spre stupefacţia unui mapamond întreg. Unii au spus că Profesorul era un balcanic încuiat care dorea, cu tot dinadinsul, să atragă atenţia asupra sa. Alţii, că refuzase onoarea şi suma imensă în dolari deoarece ultima sa descoperire – pentru care şi obţinuse premiul – urma să fie folosită în scopuri militare, iar remarca din final, cea cu crima, se referea la acest aspect, şi nu la bietul inventator al dinamitei. „În realitate, este mult mai simplu”, îmi spusese Sabina. „Dacă acceptă premiul, va fi silit să-l închine partdului şi lui Ceauşescu. Şi atunci de-abia va deveni complice la crimă. Aşa, poate refuza atât Nobelul, cât şi colaborarea cu Securitatea şi Armata.”

La scurt timp după aceea, Profesorul se retrăsese la vila lui din munţi, abandonând cercetarea ştiinţifică şi dedicându-se poeziei. Între timp, Ceauşescu dispăruse, dar Profesorul nu revenise la cercetări, cel puţin nu oficial. Şi aici putea fi buba, posibilitatea de care mă temeam: Profesorul o luase razna. În fond, avea 86 de ani, dintre care ultimii 18 îi petrecuse citind poezii, ceea ce – orice om de ştiinţă cunoaşte acest adevăr – te poate duce cu sorcova. De asta mi-era cel mai teamă: ca nu cumva Profesorul, senil, să fi putut pătrunde în lumi paralele (subiectul central al cercetărilor sale) graţie poeziei, cum îmi şi declarase la telefon. În sine n-ar fi fost mare lucru, ba chiar ar fi putut fi banal. O mai făcuseră şi alţii înaintea lui, şi mult mai bine. Dar în 1991 citisem o poezie a Profesorului, într-o revistă literară, şi mă îngrijorasem pentru mintea care meritase un Nobel. Bun, parţial glumesc, dar oricum era straniu pentru un fizician de elită mondială să brodeze reverii siropoase despre primăvară şi fecioare.

Se întunecase de-a binelea când am ajuns la vilă. Părea destul de puţin schimbată faţă de ultima dată când o văzusem; brazii din curte deveniseră mai stufoşi sau poate de vină era întunericul. Am pătruns cu maşina pe aleea cu pietriş şi am rulat încet până la intrarea în vilă, urmărit încet de un câine ciobănesc masiv, cu mers maiestuos.

Ochii mă usturau, iar corpul îmi era înţepenit. În plus, ardeam de dorinţa de a bea un pahar de tărie. Pe scurt, eram frânt şi puţin iritat. Mi-am luat geanta de pe bancheta din spate, mi-am pus scurta de piele şi am aşteptat vreme de un minut sau două. Liniştea patriarhală a reşedinţei era tulburată numai de lătratul câinelui, care parcă îl striga pe Profesor, şi de al unui altuia, mai îndepărtat, pe care nu-l vedeam. Vila era aproape lipită de stâncă, iar farul puternic de pe acoperiş lumina straniu peretele de piatră acoperit cu muşchi, care se înălţa la două sute de metri deasupra clădirii. În partea stângă, lângă hambar, se aflau căsuţa cea nouă şi sera. Lumina becului bătea dincolo de ele, umplând curtea, dar la un moment dat era totuşi înghiţită de întuneric. Eu ştiam însă că puţin mai departe, în beznă, curgea nevăzut pârâul.

Uşa vilei se deschise şi Profesorul, în cărucior, se uită spre mine. Îmi făcu semn să vin, apoi chemă câinele, care escaladă agil treptele de la intrare şi se aşeză cuminte lângă căruciorul stăpânului. Am ieşit, n-am mai încuiat portiera şi am pornit către Profesor. Era destul de frig încât să scot aburi pe gură. Acum puteam auzi şi susurul pârâului. Iritarea începea să mi se topească, lăsând numai o oboseală cumva plăcută. I-am zâmbit.

– Bună seara, Profesore. (Nu suporta să-i spun „domnule profesor”.)

Arăta destul de rău. Avea părul complet alb, slăbise, era tras la faţă şi ochii îi erau roşii. Zâmbetul său era însă, curios, plin de energie.

– Bine ai venit, îmi spuse el scoţând aburi. Câţi ani au trecut? Zece? Cincisprezece?

– Treisprezece, am precizat eu. Ştiam foarte bine că Profesorul, la rândul său, ştia cu exactitate cât timp trecuse de când ne văzuserăm ultima dată. Dar ăsta era stilul lui: nu degeaba i se spunea Profesorul.

– Hai, intră, mă invită bătrânul geniu. Câinele ciobănesc – pe care gazda mea îl strigase Luţ – mă privea cumva suspicios, ca şi cum ar fi spus: „Acum te las să treci, dar sunt cu ochii pe tine!”. Era un câine splendid, uriaş, cu labe puternice, dar, în ciuda dimensiunilor sale, foarte agil. Am intrat în vilă, după ce mi-am reprimat impulsul de a-l mângâia.

Am făcut rapid un duş, apoi, cât timp eu mâncasem, Profesorul îmi vorbise despre câte-n lună şi-n stele. Am trecut după aceea în bibliotecă. Profesorul ar fi putut deschide o bibliotecă de sector cu câte cărţi avea aici, dar şi în restul vilei. Întotdeauna mă fascinase numărul mare de volume strânse aici, iar acum păreau de două ori mai multe. La loc de cinste tronau, desigur, cărţile de ştiinţă scrise de el, în frunte cu „Lumile paralele”, după cum afirma el, „un bestseller de popularizare ştiinţifică – dar nu de popularizare pentru publicul larg, ci de popularizare pentru specialişti!”.

– Ce-ţi face nevasta, ce-ţi fac copiii? mă întrebă Profesorul în timp ce eu turnam gin în două pahare.

– Mulţumesc, bine, i-am răspuns, zâmbindu-i din nou, chiar cu sinceritate. Exceptând telefonul de azi, în cei 13 ani de când nu ne mai văzuserăm faţă în faţă vorbiserăm de numai două ori – şi amândouă în ultimii câţiva ani. Prima dată îl sunasem eu, pentru a-l ruga să-mi acorde un interviu televizat. Nu a fost de acord să vin şi să-l filmez, dar mi-a dat interviul prin telefon; articolul a apărut în presa scrisă, însoţit de o fotografie mai veche a Profesorului. A două oară mi-a telefonat el, pentru a mă ruga să public o scrisoare deschisă adresată comunităţii ştiinţifice din România. Dar azi era prima data că mă întreba de Raluca şi de copii, ceea ce însemna că poate reuşise să-şi înfrângă, măcar în parte, resentimentele care ne ţinuseră la distanţă aproape un deceniu şi jumătate. Sau era doar o scăpare de moment, un impuls generos datorat reuşitei sale de care îmi vorbise la telefon? Indiferent care era răspunsul, îmi făcuse plăcere că mă întrebase.

– Mulţumesc, bine, am repetat. Raluca este acum redactor-şef la Look, iar Valeria merge la şcoală. Felicitări pentru ultimul volum de poezii. Are un succes nebun.

– L-ai citit?

Am făcut o mutră de elev prins cu şoalda de către profesor.

– Recunosc, nu. Dar, pe de altă parte, nu am citit niciodată poezii.

Ginul era excelent; am simţit cum mi se împrăştie în trup şi mă îmbie la somn. Profesorul îşi dăduse seama cât sunt de obosit, deoarece îmi propuse să mă culc.

– Putem vorbi şi mâine, îmi spuse el.

– O, nu, în niciun caz! Credeţi că după ce las baltă interviul cu naşul mafiei din Constanţa, fac 500 de kilometri cu maşina, scap de două TIR-uri şi mă gândesc tot drumul că omenirea începe o nouă eră, îmi mai arde să dorm?!

Bătrânul zâmbi înţelept şi mă rugă să-i mai torn în pahar. M-am executat, mi-am aprins o ţigară, mi-am turnat şi mie, după care m-am tolănit mai bine în fotoliu. Focul trosnea în şemineu, iar sunetul mi se părea foarte liniştitor. Prof. dr. Radu Moraru, laureat al premiului Nobel pentru fizică, mă privea într-un anume fel – şi când îmi dădui seama în cel fel, am rămas o clipă cu paharul suspendat în aer, în drum spre gură. Mi-am adus aminte; aşa mă privise şi în urmă cu 25 de ani, când îi cerusem mâna Sabinei: era privirea unui om care îţi încredinţează o misiune. Iar misiunea aceea o ratasem. Îi promisesem să am grijă de fiica lui – ceea ce nu reuşisem până la capăt. Şi ştiu că profesorul nu mă considera vinovat de accident în sine – în definitiv, Sabina fusese la volan, nu eu –, ci pentru faptul că nu reuşisem să am grijă de ea. Iar astăzi, din privirea lui am înţeles că voia să-mi încredinţeze o altă misiune. Dar despre ce misiune putea fi vorba, brusc, după ce timp de 13 ani de la accident nu-mi vorbise? Nu cumva… ticălosul asta bătrân chiar o făcuse?

– Anton… O să-ţi spun foarte concis ce am realizat. O să te scutesc de amănuntele de specialitate, care oricum nu sunt interesante pentru un, iartă-mă, profan. E vorba despre nişte ecuaţii care nu ţi-ar putea spune nimic. În schimb, o să-ţi spun eu ceva. Hm… Cred că nu e om – dintre cei care mă ştiu – care să nu creadă că m-am ţăcănit când m-am dedicat poeziei.

– Ca întotdeauna, şi acum ai dreptate, am mormăit eu, strivind mucul ţigării în scrumieră.

– În fond, ce naiba de legătură poate există între fizică şi poezie?! continuă Profesorul. Desigur, poţi închina un poem liric legii a doua a termodinamicii, dar acesta va rămâne poezie. Eu am reuşit însă ceva mult mai important, esenţial şi profund. Totul a pornit de la univers…

– Credeam că universul e totul, inclusiv începutul şi sfârşitul, am ridicat eu din umeri.

– …însă un termen mult mai adecvat la realitate ar fi acela de multivers. O lume care conţine mai multe universuri care coexistă, ca să spunem aşa, în paralel, dintre care însă noi nu cunoaştem decât universul nostru.

– Până aici, nimic nou. Am mai auzit vorbindu-se despre multivers şi lumi paralele.

– Da, dar ai auzit vorbind probabil nişte fizicieni sau filosofi. Şi apoi, ai auzit vorbindu-se. Eu însă nu am vorbit, ci am aplicat. Şi am abordat probema nu ştiinţific, ci poetic.

Probabil făcusem o figură foarte expresivă, pentru că Profesorul se grăbi să riposteze înainte să atac eu:

– Ascultă-mă, te rog, până la capăt. (Se aplecă spre mine privindu-mă în ochi.) Recunoaşte, dacă ai fi crezut că am înnebunit sau m-am senilizat, n-ai mai fi venit aici atât de repede!

De omul acesta nu te puteai ascunde! Am renunţat să mai comentez şi i-am făcut semn să continue.

– Aşadar, avem un multivers compus din mai multe universuri. Acum nu trebuie să fii semantician sau etimolog ca să-ţi dai seama ce înseamnă şi cum sunt compuse cuvintele „multivers” şi „univers”. Dar ceea ce am fost întotdeauna extrem de curios să aflu este dacă, în lumea asta a noastră, lucrurile sunt întâmplătoare sau există o legătură extrem de bine motivată între absolut toate care există, chiar şi între cele, de regulă, de neperceput de către om. Mă refer la faptul că „multivers” m-a dus cu gândul la „un vers” dintr-o poezie. Mai precis că fiecare univers este un fragment component al multiversului aşa cum mai multe versuri formează o poezie. Multiversul este o poezie! O poezie a Creatorului, în care ne aflăm şi noi. Iar o poezie, cel puţin în sensul clasic, este alcătuită din versuri care rimează, iar versurile au şi ele o structură bine definită – rimă, lungime, ritm etc. Deci, ca o poezie să poată fi poezie, este nevoie de o structură a versurilor, un înţeles, efect sau rezultat. În mod analog, pentru ca universul să poată există, e nevoie să fie clădit după anumite reguli, să aibă cadenţă, rimă, metru.

De aici am început totul, de la această similitudine. Am ajuns însă la un model matematic al lumii, al universului. Sunt nişte ecuaţii seci, dar importanţa lor colosală nu cred că încă nu poate fi înţeleasă cu adevărat. Ele descriu cu precizie multiversul – lumea noastră, dar şi lumile celelalte, paralele, cum li se mai spune. Sunt lumi create de fiecare particulă subatomică în fiecare clipă; fiecare probabilitate care poate exista se şi produce, simultan cu toate celelalalte, evoluând în paralel. Multiversul este o nesfârşită izvorâre de lumi paralele, asemănătoare între ele mai mult, mai puţin sau aproape deloc. Iar eu am fundamentat matematic existenţa acestor lumi paralele. Mai mult, am descoperit care sunt punctele prin care poţi trece într-o altă realitate, într-o altă probabilitate, într-o altă lume, un alt univers. Vezi tu, multiversul este o ţesătură neînchipuit de fină şi de migăloasă. Lumile paralele, sau variantele, se împletesc una cu alta şi coexista, dar fără a veni în contact sau a se influenţa în vreun fel.

Dar poate că, uneori, Creatorul a fost în pană de inspiraţie. N-a respectat metrul sau n-a găsit o rimă. Şi atunci au apărut asimetrii. Sau disfuncţionalităţi. Poezia/multiversul are locuri în care lucrurile nu se comportă conform legilor naturale. Poezia n-are rimă, iar în multivers există zone de genul Triunghiului Bermudelor. În aceste zone, ţesătura multiversului este alterată, rărită, iar lumile vin în contact, se influenţează. Ba chiar… poţi trece dintr-una în alta.

– În ce mod?

– Rima face poezia, spuse Profesorul. Iar multiversul are şi el nevoie de o „rimă”, căreia eu i-am spus rezonanţă. Uneori, rezonanţa este alterată în aşa fel încât (uni)versurile se suprapun parţial, se încalecă, dacă vrei.

– Am început să te cred, dar mi-ar fi mai uşor să nu am reţineri dacă mi-ai spune şi de unde ai obţinut energia colosală care mi se pare indispensabilă pentru asta.

– Nota 10 pentru întrebarea ta! Numai că nu, nu mi-am construit vreun ciclotron în hambar sau vreo centrală atomică în coteţul găinilor. Poarta către multivers este naturală.

L-am privit cu o mutră lipsită, cred, de orice expresie. Nu era primul lucru uimitor pe care mi-l spunea în seara asta.

– Era în vara lui 1976, oftă Profesorul. Eram aici, singur. După cum ţii minte, vila a fost construită în 1962 de către un ştab comunist. El a murit în 1969, iar după doi ani, părinţii săi, oameni simpli, din partea locului, mi-au lăsat mie vila. Nu am înţeles niciodată de ce, nu-i cunoşteam, iar ei sigur habar n-aveau că eram celebru. M-am gândit că fuseseră nişte aranjamente pe linie de partid, să-mi creeze „toate condiţiili de muncă şi de viaţă”, ceea ce sună plauzibil. Mi-am continuat cercetările în domeniul fizicii atomice, ceea ce mi-a adus Nobelul. Doamne, cât de mândru şi de fericit am fost de premiu! Nici nu mă gândeam să nu primesc premiul! Aveam nevoie de bani pentru cercetări şi chiar dacă, bineînţeles, dementul ăla de Ceauşescu nu mi-ar fi dat efectiv dolarii, că nu era voie pe-atunci să ai valută, oricum mi-ar fi asigurat tot felul de alte avantaje deloc de lepădat. Apoi a căzut bomba. S-a întâmplat în 1978, cu câteva zile înainte de festivitatea de decernare. Am coborât aici, în locul acesta, unde era crama. Voiam să iau câteva sticle de vin, ştiam că a doua zi urma să veniţi voi, Sabina şi cu tine. Am deschis uşa, şi când să aprind lumina am auzit o mişcare înăuntru. Am crezut că e vreun şobolan, dar am avut un şoc atunci când am distins, în întuneric, o umbră mult mai mare. Era un om. „Nu te speria, Radule”, mi-a şoptit omul. „Nu sunt bandit, nu sunt securist. Vreau doar să vorbim.” Ce poate face un om de 66 de ani – şi nu genul atlet! – care se pomeneşte cu un individ dubios în pivniţă?! Mai ales când ştiam că sunt urmărit în permanenţă de Securitate şi că fusesem şantajat să nu doresc să plec la Stockholm pentru a primi Nobelul. În aceeaşi zi îl înjurasem la telefon pe un colonel care îmi explicase, eufemistic şi politicos, că dacă vreau – nu dacă plec, ci dacă vreau – să plec la Stockholm (de unde ştiau că aş fi fost tentat să nu mai vin), Sabina putea avea un accident nefericit…

Mi s-a strâns stomacul ascultându-l pe Profesor. Nu, nu putea fi adevărat. Nu putea fi!…

– …aşa că i-am spus foarte calm: „Nu, nu o să vreau să plec în Suedia. Dar o să te bag în p**** mă-tii pe tine, pe soţia ta, pe şeful tău, pe ministrul de Interne şi pe comandantul suprem, cu familie cu tot!”. Şi în aceeaşi zi îmi apare unul în pivniţă, unde nu ar fi avut cum să intre! Aşa că am luat-o la fugă pe scări în sus. A ieşit după mine, i-am văzut faţa o secundă şi l-am auzit strigându-mă. Am fugit în salon, unde aveam pe perete o sabie din războiul de independenţă. Necunoscutul încă îmi vorbea, de jos; eram înnebunit. Am smuls sabia de pe suport. Apoi m-am oprit. M-a scăldat o sudoare rece, mi s-a făcut rău. M-am trezit întins pe jos, ceva mai târziu. Scăpasem sabia şi dărâmasem, în cădere, o măsuţă. Eram îngrozit. Eram cuprins de oroare metafizică. Am coborât din nou în cramă, cu sabia în mână; dar nu mai era nimeni acolo. Am adus câinele; nici el n-a găsit nimic, nicio urmă de intrus. Dar ştii de ce eram îngrozit?

Am aşteptat să-mi spună motivul, dar Profesorul îmi făcu semn să-i mai torn un gin. Probabil voia să se joace cu nervii mei, dar nu i-am dat satisfacţia asta. Am turnat fără grabă ginul, apoi apa tonică, am pus tacticos felia de lămâie şi i l-am întins.

– Alergând speriat, când individul era în pivniţă, reluă în cele din urmă bătrânul, auzisem fără să înţeleg. Pe când luam însă sabia de pe perete, înţelesul celor spuse m-a lovit ca un ciocan de forjă.

Ajuns aici, Profesorul lăsă paharul şi se deplasă afară din bibliotecă.

– Vino cu mine, mă îndemnă el, fără să se întoarcă. E mult mai simplu să-ţi arăt decât să-ţi explic.

Cu paharul încă în mână, am coborât la subsol, unde am intrat într-o camarutra mică şi goală. O altă uşă, din lemn, de bloc muncitoresc, dădea în altă încăpere; pe uşă scria „Accesul strict interzis”. Mi se puse un nod în gât. Oricum ar fi stat lucrurile, ceva nu era în regulă: ori stăteam în faţa unui geniu atins acum de demenţă senilă, ori uşiţa aceea dădea afară din universul nostru. Mi-am dat seama că teatrul bătrânului începea să mă enerveze; poate şi din cauza oboselii şi a băuturii, ce-i drept. Dar, dacă voia să-mi zică ceva, trebuia să-mi zică. Aveam impresia că toată povestea cu lumile paralele şi cu omul din pivniţă era un paravan ca să aducă iar vorba despre Sabina. Iar eu stăteam că prostul şi ascultam cum inventează poveşti. Uşa asta dădea în alt univers?! Ce s-o mai lungim atâta cu vorbe, atunci?

– Anton, asta este… începu Profesorul.

– Ţine-ţi vorba, i-am aruncat eu şi din doi paşi am ajuns la uşă şi am deschis-o din mers.

– Nuu! urlă Profesorul, dar era deja prea târziu,