Omul dintr-un… (final)

Lumea mea? De semănat semăna izbitor. Acelaşi subsol, aceleaşi scări, aceeaşi sufragerie. Profesorul dormea cu capul pe birou. Afară răsărea soarele, încă timid. Raluca mă aştepta, fără nicio veste, de câteva săptămâni. Eram nebărbierit, epuizat, ameţit, dar sentimentul de a fi acasă îmi aducea o neaşteptată bucurie, un extaz în faşă. Şi, bineînţeles, cu toate astea nu mă puteam abţine să nu mă întreb: dar chiar eram acasă? N-aveam însă de ales, trebuia să risc. Am pus punct călătoriei.

– Bună dimineaţă, Profesore. M-am întors.

În aceeaşi după-amiază, Raluca şi copiii îmi săreau în braţe, fericiţi, în curtea Profesorului. Îi sunasem de dimineaţă şi-i chemasem aici; în halul în care eram, nu îndrăzneam să conduc până în Bucureşti. Bineînţeles, i-am rugat să vină cu trenul, nu cu maşina – mai ştii când intră multiversul în rezonanţă?…

Între timp, am verificat tot ce-mi putea trece prin minte. Vila, împrejurimile, agenda de telefoane, ziarele, am scotocit internetul după tot felul de date – se pare că eram totuşi acasă.

Profesorului nu-i spusesem tot adevărul; l-am dezinformat cu privire la modul în care ajunsesem acasă, însă îi aduceam oricum o comoară de informaţii şi observaţii. L-am lăsat cu calculele sale şi m-am plimbat cu familia mea pe munte, prin pădure. Umbra tristă a Sabinei dispărea în iubirea luminoasă şi caldă a Ralucai. Nu i-am dezvăluit nici ei adevărul despre lipsa mea; i-am spus că avusesem o misiune secretă de la ziar (nu era prima data că mă trimiteau din ţară pe o perioadă mai lungă), minciună pe care de altfel nici n-a crezut-o, dar era prea deşteaptă ca să mă bată la cap. …acum.

Seara, stăteam cu toţii la masă, sporovăind. Profesorul se purtase desăvârşit cu Raluca şi cu copiii, iar soţia mea era fascinată de mintea bătrânului savant, mai ales că era ea însăşi absolventă de fizică.

– Profesore, i-am spus la un moment dat, când Raluca nu era atentă, dojenind obrăznicăturile. M-am temut mult că nu o să ajung acasă, şi încă nu mi-a trecut de tot. Şi mă întreb dacă o să-mi treacă vreodată.

– E firesc să ai ezitări, dar stai liniştit, eşti în lumea ta.

– Da, şi eu mă simt acasă… doar că undeva o să rămână mereu o îndoială, fie ea şi pur tehnică.

– Te înţeleg, Anton. Dar, ai să vezi, cu vremea o să-ţi treacă. S-a terminat, eşti acasă, pe Pământusus.

Am sărit de la masă răsturnând farfuriile, îngrozit, holbându-mă la ei ca un om nebun, ca şi cum mă aşteptam să se transforme brusc în nişte monştri. Raluca şi copiii înmărmuriseră. Câteva clipe s-a lăsat o linişte asurzitoare, care îmi provocă efectiv durere. Apoi, Profesorul avu o reacţie ciudată: izbucni în râs.

– Ha ha ha, Anton… a fost o glumă! Iartă-mă, a fost o glumă cretină, dar nu m-am putut abţine! Sigur că suntem pe Pământ!

– Iertaţi-mă, iertaţi-mă cu toţii. Totul este absolut în ordine. Hai, băgaţi la jgheab, am râs eu destul de forţat. Ies puţin să fumez o ţigară.

I-am făcut cu ochiul Ralucăi, în semn că e în ordine, apoi am ieşit pe verandă, în aerul tare de afară. Formele maiestuoase ale munţilor se ghiceau în întuneric, iar pârâul susura undeva la vale. Dumnezeule, trebuie să recunosc, Profesorul mă speriase îngrozitor! Proastă glumă, oricât de distractivă o să mi se pară poate peste câţiva ani.

Raluca veni şi ea afară, cuibărindu-se la pieptul meu.

– Sigur eşti bine? mă întrebă ea. Ai sărit de parcă văzuseşi o fantomă.

– Ce idee absurdă, i-am răspuns zâmbind.

Am mai tras un fum, după care am aruncat ţigara pe trepte şi am strivit-o cu piciorul. Mult de tot, până ce filtrul se rupse, se sfărâmă, se făcu praf. Am dat praful la o parte, după care m-am ridicat, am tras un şut scăunelului proiectându-l în iarbă. Am curăţat treapta cu piciorul, aproape toată. Mi-am scos puloverul şi am început să frec treapta cu el, frenetic, până am făcut-o lună. Am îmbrâncit-o pe Raluca şi am aprins şi celălalt bec, ca să văd mai bine.

Da, erau munţii mei, era pârâul meu, era ţara mea, era familia mea, era lumea mea; dar un singur lucru nu era al meu: prima treaptă a scărilor de la intrare. Ţin minte că, uitându-mă la labele mari ale lui Luţ, când revenisem aici prima dată, remarcasem o fisură în marmură, lungă de vreo şase-şapte centimetri, îngustă şi care mă dusese cu gândul la un fulger. Acum, crăpătura nu mai era acolo. Şi dacă nu mai era, treapta nu era a mea. Şi dacă treapta nu mai era a mea, nici lumea asta nu mai era a mea! Chiar dacă Raluca şi copiii erau perfect identici, nu de ei mă despărţisem acum câteva săptămâni. Aceştia erau nişte păpuşi de ceară cu feţele, gesturile şi amintirile familiei mele, dar adevărul este că nu-i mai strânsesem în braţe niciodată până azi. Şi, straniu, fleacul acela, fisura din prima treaptă, îl simţeam că pe o fisură în marmura din care era alcătuită lumea mea. Fără fisura aceea, care brusc căpăta o importanţă astronomică, familia mea nu era completă. Degeaba Munţii Carpaţi era identici până la ultima pietricică, dacă nu exista fisura aceea. Voiajul meu către Itaca nu se încheiase, nici pe departe! Oare Profesorul din pivniţă mă trimisese special în altă parte, din răzbunare, sau aparatele îl înşelaseră? Oare mai eram încă încărcat electric, oare sistemul său îmi mai putea recunoaşte semnătura?! M-am repezit la subsol, disperat şi isteric, şi m-am aruncat din capul scărilor drept prin uşa către multivers, trecând cu capul înainte prin aşchiile de lemn şi drept în infinit…

…Cand mi-am revenit, capul mă durea îngrozitor de la contactul cu uşa. Profesorul şi Raluca erau aplecaţi deasupra mea. Ne aflam toţi în sufragerie. Oare nu trecusem dincolo? Să se fi închis poarta şi eu să mă fi lovit de zidul din beton? Am început să-l întreb pe Profesor dacă el era, dacă la el revenisem azi dimineaţă din multivers, dacă eram în lumea mea… Pe măsură ce vorbeam şi povesteam pe unde fusesem, ei erau tot mai miraţi şi speriaţi. La un moment dat, Profesorul se ridică şi luă din bibliotecă una dintre cărţile sale, „Lumi paralele”.

– E totul aici, îmi spuse el. Tot ce mi-ai povestit…

– Da, şi asta încerc şi eu să vă spun, lumile paralele există!

– …dar e science fiction. Eu nu sunt fizician, sunt autor de SF. Dragă Anton, nu ai spart nicio uşă; ai avut un şoc puternic după ce te-ai prăbuşit cu maşina în prăpastie şi era să mori. Uneori suferi de amnezie, alteori de paramnezie – ca şi acum: îţi imaginezi lucruri şi crezi că ţi le aminteşti, dar de fapt mintea ta le inventează sau deformează situaţii reale. Nu vii din nicio altă lume, pentru că nu există alte lumi. Cartea asta este science fiction. Nu-i aşa, Diana? o întrebă el pe Raluca.

– Iubitule, odihneşte-te, mă mângâie ea. O să-ţi revii repede, ai să vezi.

Putea fi adevărat, însă putea fi şi o altă lume. Dar eram deja prea obosit ca să mai lupt. Am rămas aici, indiferent că era o altă lume sau cea din care plecasem, lumea mea şi a ta, cititorule, lumea în care tu parcurgi acum cuvintele şi lumina îţi bate peste text, Eminescu este cel mai mare poet român, Hitler a fost un dictator nazist, Bugs Bunny un iepure din desene animate, iar profesorul Radu Moraru a primit premiul Nobel pentru fizică. Şi dacă nu eşti sigur de acest ultim amănunt, cititorule, caută numele lui Radu Moraru pe lista laureaţilor cu Nobel; dacă îl vei găsi, multiversul merge strună. Dacă însă nu vei găsi niciun fizician român premiat cu Nobel, înseamnă că nu mai eşti în lumea ta, înseamnă că ai trecut, fără să ştii, în alt univers, probabil din cauza „Omului născut într-un miliard de lumi”, pe care o citeşti chiar în secunda asta şi care intră în rezonanţă cu multiversul şi modifică armonia acestuia, ca un descântec. În acest caz, uită-te cu mare atenţie la prima persoană cunoscută pe care o vei vedea după ce îţi vei ridica ochii de pe aceste rânduri. Observi o schimbare la ea? Pare mai scundă? Ochii au o culoare puţin mai deschisă? Aluniţa aceea minusculă era acolo şi înainte?! (Te-au trecut deja fiorii? E firesc.) Vei putea jura că este ruda, prietenul, soţul, soţia, cunoştinţa ta. Dar dacă Radu Moraru nu a luat premiul Nobel, cititorule, persoana respectivă nu este cine crezi tu că este. Ai ajuns fără să ştii într-un univers paralel. Chelie!