– Să moară familea mea, coae, care trece pă stradă azi îi rup fâşu! Care nu se opreşte când vrea muşchii mei, îl sparg la bot! Să vadă odată pentru todeauna cine e şefu la strada asta! Care nu vrea să…
– Fane, teaci, mă, ‘reacu şi stai jos, că-ţi iei vreo palmă de la vreun elev!
Tânărul slăbuţ, cu şapcă şi trening, se opri destul de brusc.
– Cum adică, de la un elev? Ce, io…
– Stai jos, Coiţe, că superi naibii vreo mămăiţă şi te bate-n cap cu sacoşa cu napi.
Iniţial revoltat de scenariul absurd propus de Nelu Profesoru, Fane zis Coiţe se aşeză totuşi pe bordură, alături de acesta, oftând şi admiţând, în sinea sa, că prietenul său avea totuşi dreptate. „Nu te joci cu pensionarele!” îşi spuse Fane, pipăindu-şi discret un cucui.
– Mai vine odată maşina aia? întrebă el îmbufnat. Cât mai e până vine?
– Douăjdouă de minute. Fane, tu ştii că io, la vremea mea, am făcut doi ani de medicină, nu?
– Medicină? Parcă fizică atomică!
– Nu, aia doar un an. Ei bine, ca medic, fie el şi fără diplomă, mă simt obligat să-ţi pun un diagnostic profesional, formulat în termeni tehnici, medicali. Care sună aşa: băh, tu eşti dilimandros?! Ce te-a apucat adineauri să urli că iei lumea la bătaie?! Nu ţi-a zis Sile Pistol să fii discret, să nu sărim în ochi? Mai dă şi tu la femeie, mormăi el aprinzându-şi o ţigară.
– Cee voorbeşti?! Io fac sex în fiecare zi! Sunt ca un taur.
– Nu zău?
– Pei da! Nu mă mai satur ‘reacu de sex. Parcă sunt un picamăr cu ochi!
– Şi cu cine eşti tu picamăr cu ochi?
– “Cu cine”… Cu nevastă-mea, normal!
– Cuuu cineee?! sări nea Nelu. Adică tu faci sex cu nevastă-ta?! Eşti nebun, nevastă-ta e rudă cu tine, frate!
– Păi şi cu cine să fac?!
– Perversu’ naibii! Face sex cu rudele!
– Păi e nevastă-mea, nea Nelule, ce-ai, ai băut din vază?! Nea Nelule, mata faci mişto de…
– Gata caterinca, i-o tăie brusc Nelu Profesoru, ridicându-se şi ascultând zgomotul jos, greu, de motor de camion, care creştea în volum. Hai c-a venit. Deşi… e cam devreme, mormăi el uitându-se la ceas. În fine. Ţine minte, cum opreşte, descarci repede zece plasme şi le duci la etajul unu. Eu ţin de şase.
Ajuns în dreptul lor însă, camionul făcu un lucru la care cei doi nu se aşteptau.
Trecu mai departe.
Nelu şi Fane se uitară unul la celălalt.
– Poate nu e ăsta camionu, spuse Nelu Profesoru. Hai după ei.
Camionul opri puţin mai departe, lângă terenul viran. În jur nu era nici ţipenie de om. Din spatele vehiculului coborâră patru bărbaţi voinici care cărau pe braţe un obiect pe care îl lăsară în spatele unui morman de gunoi, apoi, cât ai clipi, se urcară în camion, care dispăru în trombă după colţ.
– E fără 16 minute, spuse Nelu uitându-se la ceas. Camionul nostru ar trebui să vină la fix. Ăştia-s alţii.
– Alţii-alţii, da’ face afaceri la noi în cartier?
– Aici ai dreptate.
Obiectul se dovedi a fi cam ca o maşină de cusut acoperită cu o carcasă metalică. Tocmai îl inspectau, când lui Nelu îi sună telefonul.
– Da. Da, domnu Sile. Cum?! Am înţeles. Bine, domnu Sile.
Nelu Profesoru închise telefonul, gânditor.
– Camionul nostru nu mai vine, spuse el. Cică se fac controale şi razii peste tot în oraş, nu ştie nimeni de ce, şi nu mai poate să treacă. Nu-mi place deloc chestia asta…
Se învârtea în jurul obiectului, observându-l şi pipăindu-l.
– Ce pot să-ţi spun, Fane, e că obiectul asta nu e ciordit şi apoi abandonat aici. Nu, ăsta e altceva… Aici e altă jmecherie. Am impresia că a fost lăsat aici special. (Reuşi să provoace apariţia unui afişaj.) Plm, seamănă mai curând cu o……………………………………………………………………………………………
– Nea Nelule, ce-ai păţit? Alo! Te-ai înroşit la faţă… ba nu, acum te-ai înnegrit!
– Fane, tu ştii ce-i asta?! Asta… asta e o bombă… atomică.
– Hai, bre, cu glumele mata…
– Fane, mă pricep, am făcut doi ani de fizică atomică… Doamne, că poate mai am de trăit câteva minute şi mint ca porcu! Recunosc, am minţit: n-am făcut nici fizică, nici medicină, nici şcoala aia de spioni. Da’ în liceu chiar am fost olimpic la fizică, aşa că îţi zic: asta e o bombă atomică, şi o să explodeze!
– Asta e o bombă atomică?! E de belea, să moară familia mea…
– S-ar putea şi asta, peste 8 minute şi 40 de secunde!
– Dar nu ştii s-o fărâmi?
– S-o dezamorsez?!… Fii serios… E imposibil.
– Nea Nelule… am văzut io într-un film cum se face. Are undeva o… o sărăcie, de care tragi şi iese nişte butoane… Uite, am reuşit!!
Spre stupoarea lui Nelu Profesoru, Fane scosese la iveală un alt afişaj, precum şi o tastatură. Înghiţind în sec, Nelu citi textul afişat:
PENTRU A DEZAMORSA BOMBA, INTRODUCEŢI NUMĂRUL PLANETELOR DIN SISTEMUL SOLAR.
– Ce mai e şi porcăria asta?! explodă Nelu Profesoru. De unde plm să mai ştiu câte planete sunt?!
– Scrie ceva la-ntamplare! îl sfătui Fane. Scrie… 500!
– Nu… Cred că… 10.
– Nea Nelule, n-oi fi io prea deştept, da’ zece-s prea puţine. Bagă şi mata măcar vreo 150!
– Taci naibii, Fane, şi lasă-mă să mă gândesc!
Cu degetele tremurând, Nelu tastă “9”.
RĂSPUNSUL ESTE GREŞIT.
– Frate, o să ne explodeze-n moacă!! răcni Fane. Ce ne facem, că dacă greşeşti iar, suntem morţi! Încearcă să-ţi aminteşti, de când erai mata deştept!
– Nu-mi pot aminti, nu fi idiot! În schimb…
– În schimb?!
– Poate că… poate că ar mai fi o soluţie.
– Care, care?!
– Noi nu cunoaştem răspunsurile. În jur nu e nimeni, să ne ajute. Nu mai avem nici măcar timp să sunăm la poliţie. Cu alte cuvinte, noi nu mai avem nicio soluţie!
– Da’ tocmai ai zis că mai avem o soluţie!
– Noi nu. Dar… dacă exista cineva care se uită la noi chiar acum? Poate suntem personaje într-o povestire, iar cititorul, care e cu ochii pe noi în clipa asta, ştie mai multe decât noi, spuse Nelu ridicându-şi privirea spre cer.
– Şi cum o să intre ăla în carte, să ne ajută?! pufni Fane în râs. Sunt prostu la cartier, dar până şi io ştiu că nu se poate!
Creierul lui Nelu Profesoru duduia ca economia României pe vremea lui Tăriceanu.
– Din lumea lui ar putea intra în lumea noastră printr-o poartă, spuse el privind către afişaj. Prin poarta asta.
– Ce poartă, nea Nelule?! Te-ai dilit? Nu văd nimic.
– Cred că dacă şi cititorul se uită în clipa asta la poartă… o s-o vezi şi tu. Mai uită-te o dată…
Fane, complet depăşit, se uită. Şi, spre stupoarea lui, acolo era într-adevăr o poartă!
Filosofia mea deviata. Pardon, de viata 